Ziua Culturii Naționale și poetul național în epoca policrizei
În anii 2000, Dilema a provocat un scandal național prin revizitarea figurii poetului Mihai Eminescu. Cam în aceeași perioadă, explicând că în cadrul relativismului postmodern „valorile tari” culturale tind să nu mai aibă caracterul fix din modernitate, Horia-Roman Patapievici a afirmat că, pentru gândirea postmodernă, Eminescu a ajuns să fie „cadavrul din dulap”. Expresia, decontextualizată, a devenit un punct de atac la adresa „noilor intelectuali” care l-ar fi demitizat pe poetul național. Episodul ne arată cât de tare se poate distorsiona sensul unei dezbateri atât de necesare pentru societatea noastră. Dar ne arată și cât de mult înseamnă Eminescu, inerțial, pentru societatea românească. Tocmai pentru că e extrem de iubit și apreciat ca poet național, Eminescu merită mai multă aplecare științifică corectă asupra operei și personalității sale.
Eminescu a devenit un bun comun mai ales prin esențializare: dintr-un intelectual complex, cu lumini și umbre, care a adus lumea întreagă în limba română prin literatura lui, dar care a și criticat diversitatea lumii prin publicistică, el a devenit până astăzi tot mai mult un „semnificant gol”, umplut în funcție de nevoile timpului cu diferite roluri: poet „național”, ideolog al mișcărilor naționaliste, poet al proletariatului în comunism, „sfânt cultural” în zilele noastre etc.
Dacă am adopta o perspectivă optimistă asupra acestui fapt, am putea spune că Eminescu, la fel ca toți marii poeți ai culturilor europene (Shakespeare, Goethe, Hugo, dar și Sándor Petőfi, Hristo Botev etc.), deține polivalență. Opera sa complexă poate deveni diferite lucruri în contexte variate. Dar poate că această paletă largă de întrebuințări a numelui poetului ține și de forțările pe care le producem noi, legându-ne de numele poetului. Soluția ar fi să discernem mereu ce ne folosește astăzi, într-o lume a toleranței și deschiderilor internaționale care pare tot mai amenințată de intoleranță și naționalism radical.
Într-o lume în care se configurează tot felul de crize (politice, economice, climatice, culturale etc.), Eminescu pare să fie mai ales utilizat de către persoane care vor să fixeze niște idei prin autoritatea sa. Iar aceste idei, din păcate, sunt de multe ori idei de izolaționism sau de suveranism. Eminescu nu a fost un liberal și prin asta ideile lui politice sunt greu de acceptat într-o lume în care liberalismul general a făcut din societățile noastre locuri mai bune pentru individ. Locuri în care ideile libere, știința și credințele să poată coabita într-un spațiu al dialogului și inițiativei, nu al controlului și inhibării autoritare.
Din păcate, însă, figura politică a lui Eminescu a fost des utilizată greșit în evoluția noastră istorică. Garabet Ibrăileanu a studiat în Spiritul critic în cultura românească din 1909 ideile radicale ale lui Eminescu, explicând că ele veneau dintr-o adeziune față de cei oropsiți: „critica lui Eminescu, pe lângă critica anomaliilor politice, făcute din punct de vedere reacționar (și într-aceasta el e junimist), a fost mai cu seamă critica unei organizări sociale, din punct de vedere al intereselor claselor de jos, al claselor vechi, «pozitive», cum le zice Eminescu (și aici nu mai e junimist)”. Dar E. Lovinescu a arătat în Istoria civilizației române moderne din 1924-1925, că „[p]e cât talentul lui poetic a lărgit orizonturile creațiunii artistice, pe atât concepțiile lui sociologice, înguste şi fanatice, s-au încercat, inutil, sa stăvilească mersul revoluționar al civilizației române”. Acest lucru ar trebui să ne facă să înțelegem că întotdeauna o figură de autoritate culturală este una complexă, cu lumini și umbre, cu nuanțe: o figură polivalentă. Și ar trebui să urmăm chiar exemplul criticilor și al istoricilor noștri literari, care nu s-au dat înapoi de la a sancționa derapajele intelectuale acolo unde au existat și nu s-au ferit să laude realizările pe care o cultură tânără le-a făcut cu atâtea eforturi în formarea ei. Aceasta e singura soluție pentru a nu ne pierde încrederea că traseul pe care mergem este cel corect.
Ne putem întreba, uitându-ne în jur: ce anume din activitatea poetului se mai simte în cultura română? Și, din păcate, vom observa că Eminescu e mai mult invocat decât studiat. Mai mult e folosit decât înțeles. Orice poet național este un bun național care ar trebui să fie folosit pentru a-și inspira cetățenii, nu pentru a-i instiga. Dacă mai avem nevoie de Eminescu, această nevoie ar trebui să se lege mai puțin de instrumentalizarea lui ideologică din textele publicistice, și mai mult de redescoperirea cosmopolitismului său literar, cel din poezie și proză. Eminescu este cel care imagina, în literatura sa, o lume diversă a istoriei și geografiei culturale, o lume în care aveau loc, așa cum a arătat unul dintre colegii noștri în volumul Romanian Literature as World Literature, Egiptul și India, Scandinavia și Germania, Italia și România. În poemul Egipetul, geografia și istoria Nilului i-au prilejuit lui Eminescu analize tăioase ale politicului, dând verdicte care parcă rămân să descrie și lumea în care trăim: „În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune,// Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune”. Literatura lui Eminescu e probabil ce avem mai de preț în cultura secolului al XIX-lea, iar textele sale ne-au format, fiecăruia dintre noi, viziunea asupra lumii.
E timpul, în aceste contexte complicate, ca noi, universitățile, institutele de cercetare și instituțiile de cultură, să refacem această istorie complicată, tocmai pentru că ea pare amenințată de „adevăruri absolute” – care, ca orice lucru „absolut”, sunt deseori false. E timpul să ne reevaluăm misiunea: ea nu poate fi niciodată, în cercetare și educație, o misiune statică; ea trebuie să fie una dinamică, de transformare a ideilor din societate. Prin înțelegere și muncă de cercetare, prin cinste față de subiectele noastre culturale complicate.
Și nu în cele din urmă, poate e timpul să admitem că celebrarea Zilei Naționale a Culturii poate integra și o perspectivă critică, deloc opusă scopului, cât mai degrabă raportării la festivism. Într-o cheie distinctă, însăși alocarea unor momente de reflecție onestă asupra acestui subiect reprezintă, în sine, o celebrare. Îi salutăm așadar pe toți cei care astăzi omagiază sensul evolutiv și inspirațional al unei Zile Naționale dedicate culturii.
